Ce citim ...

Mihai Neacsu are mare dreptate Sidonia
Mi-e atit de dor de soldatii care erau frumos incolonat care cintau pe strada cintece patriotice sau de catanie,ieseam in gura strazii sa-i vedem si eram asa de emotionati copii fiind.
Haina militara era purtata cu mandrie si la facultate nu intra orice copil de activist sau nomenclaturist,trebuia sa inveti mai tata nu asa ...ca beizadelele din ziua de azi.
Nu existau masini turate sau de firma cu nu stiu citi cai putere,posete si incaltari de ne dor ochii si imima doar cind ne gindim cit ar costa.
Acum baietii de bani gata stau in cluburi si freaca menta te mai si ironizeaza daca le spui sa nu parcheze bolidul pe trotuar.

Vai si amar ce a ajuns aceasta tara ca sa nu mai spun de "tinutul secuiesc" si ce mai vor cei de acolo,eu sunt convinsa ca orice, presedinte ar fi luat o atitudine ferma

Si guvernul nu?

Si guvernul nu?

Pentru cine e romantic Mihai Drumes a fost simbolul meu cu "Invitatia la vals","Scrisoare de dragoste" si "Elevul Dima dintr-a saptea" carti care mi-au marcat existenta a mai scris si "Cazul Magheru" dar nu mi-a placut,in rest nuvele,schite,teatru...
Bine avind in vedere ca a fost oltean si a descris Craiova asa cum o stiam eu m-a frapat ...
Doamnele de varsta mea stiu cum imprumutam cartile pentru ca erau interzise,merita citite...

Un articol interesant !
Top cele mai citite carti din ultimii 50 de ani !
Un lucru care nu o sa dispara niciodata? Bucuria oamenilor la vederea unei carti nou-noute in mainile lor, stiind ca au posibilitatea de a o rasfoi si de a descoperi alte lumi, alte mentalitati, alt mod de a trai. Cartile raman la sfarsitul zilei bucuria unui copil, unui adult sau a unui batran, atunci cand stirile importante de peste zi s-au scurs, calculatoarele au fost inchise iar vitrinele magazinelor nu mai stralucesc.

James Chapman, profesor de Studii de Film la Universitatea din Leicester, scriitor si cititor avid, a compilat o lista a celor mai citite carti din ultimii 50 de ani, iar titlurile surprind. Este o lista eclectica, cu productii recente si "vintage", autori clasici si contemporani. Mai important, o parte dintre acestea sunt cartile de capatai ale unei femei moderne si inteligente.

Locul 10: Diary of Anne Frank/Jurnalul Annei Frank (vanduta in 27 milioane de copii), de Anne Frank

Cartea cuprinde insemnarile lui Anne Frank pe o perioada de doi ani, timp in care s-a ascuns de nazisti. Cartea este considerata una dintre romanele cheie din secolul 20.

Locul 9: Think and Grow Rich/ De la idee la bani sau Foloseste-ti mintea pentru a te imbogati (vanduta in 30 milioane de exemplare), de Napoleon Hill

Aceasta carte are continut motivational pentru dezvoltarea personala, scrisa la sugestia lui Andrew Carnegie.

Locul 8: Gone With The Wind/ Pe aripile vantului (vanduta in 33 milioane de copii), de Margaret Mitchell

Cea mai frumoasa drama romantica, desfasurata in Georgia, in perioada Razboiului Civil, urmareste viata lui Scarlett O' Hara, fiica unui imigrant irlandez, proprietar al unui domeniu cu plantatii. Romanul a castigat Premiul Pulitzer iar filmul care s-a facut dupa carte a luat un Premiu Oscar.

Locul 7: Seria Twilight (vanduta in 43 milioane de exemplare), de Stephenie Meyer

"Twilight" este prima carte dintr-o serie populara scrisa de Stephanie Meyer. Povestea urmareste dragostea imposibila dintre o fata si un vampir si pericolele prin care aceasta trece de dragul lui: "Mai intai, era un vampir. Apoi, tanjea dupa sangele meu. Iar in ultimul rand, eram complet indragostita de el".

Locul 6: The Da Vinci Code/Codul lui Da Vinci (vanduta in 57 milioane de exemplare), de Dan Brown

Scrisa de Dan Brown, cartea de fictiune urmareste investigatiile lui Robert Langdon in urma unei crime bizare care are loc la Muzeul Luvru din Paris. Acesta intrevede posibilitatea ca Iisus Hristos sa fi avut o legatura cu Maria Magdalena in urma careia s-a nascut un fiu.

Locul 5: The Alchemist/Alchimistul (vanduta in 65 milioane de exemplare), de Paulo Coelho

De la prima aparitie (1987), "The Alchemist" a fost un succes mondial, fiind tradusa in 67 de limbi straine! Aceasta performanta notabila a intrat in Cartea Recordurilor.

Paulo Coelho este astazi unul din cei mai populari si importanti autori din lume.

Locul 4: Seria Lord Of The Rings/Stapanul Inelelor (vanduta in 103 milioane de exemplare), de J. R. R. Tolkien

"Lord of The Rings" este o serie de carti fantasy scrisa de filologul J. R. R Tolkien. Autorul nu a inventat doar lumi diferite, rase si obiceiuri, ci si o limba straina de la A la Z. Seria a fost adaptata pentru marele ecran, devenind una din cele mai importante trilogii din istoria filmului.

Locul 3: Seria Harry Potter (vanduta in 400 milioane de exemplare), de J.K. Rowling

La fel ca LOTR, seria Harry Potter este o lucrare fantasy, pentru care autoarea a inventat vraji, reguli si o poveste complexa desfasurata pe durata a sapte ani. Atat copii cat si adulti au fost fascinati de subiect, fapt pentru care seria a fost transformata pentru cinema iar inventiile din romane au devenit realitate. Astazi, scriitoarea cartilor este una din cele mai bogate femei din Anglia.

Locul 2: Quotations from the Works of Mao Tse-tung/ Citate din operele lui Mao Tse-tung (vanduta in 820 milioane de copii)

Cartea "Citate din operele lui Mao Tse-tung" cuprinde explicatii personale ale conducatorului Mao Tse-tung privind idologia comunista din China.

Locul 1: Biblia (vanduta in 3.9 miliarde de exemplare)

Cea mai citita carte din lume ramane Biblia. Culegerea cuprinde scripturile sfinte din iudaism si crestinism. Biblia este formata din Vechiul Testament si Noul Testament.

* Cifrele date de Chapman sunt din 2009.

Gabi,multa sanatate si lui Mone , m-au induiosat si pe mine

Multumesc mult Geta:flower:

Ce emoţionant!
Scrisoarea Mariei Tănase adresată înainte de moarte soţului ei:



„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui.
Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricât ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră (…) Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primavară și galbene în  toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagană…”.

Foarte emotionant. O adevarata artista. Pacat ca s-a dus si ea, ca si multi altii, inainte de vreme...

O gustare cu Dumnezeu

"A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă cu apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el lacom, de parcă voia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul l-a recompensat cu un zâmbet.
Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă, doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să-şi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă să facă câţiva paşi că dădu fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul, surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu-l întrebe: "Ce ai făcut azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?"
Copilul îi răspunse: "Am luat masa cu Dumnezeu!". Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: "Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!"
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: "Tată, ce ai făcut azi de eşti atât de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?". El i-a răspuns fiului său: "Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!". Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat: "Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!"
MORALA: Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de caritate. Toate acestea au potenţialul de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt printre cele mai obişnuite lucruri prin care acţionează ajutorul divin."

– Nu mă răsfăţa. Ştiu bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar te încerc totuşi!
- Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine. Eu prefer aşa. Acest lucru mă aşază la locul meu.
- Nu folosi forţa cu mine. Aceasta mă obişnuieşte cu ideea că numai puterea contează. Voi răspunde mult mai bine dacă sunt condus.
- Nu fi inconsecvent. Aceasta mă pune în încurcătură şi mă face să scap nepedepsit, indiferent ce fac.
- Nu-mi face promisiuni. S-ar putea să nu le poţi ţine iar eu să-mi pierd încrederea în tine.
- Nu răspunde provocărilor mele atunci când spun sau fac lucruri care te supără. Voi încerca atunci să ies victorios de fiecare dată.
- Nu te supăra prea tare când îţi spun „te urăsc”. Nu cred ce spun, dar vreau să tefac să-ţi pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.
- Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt. Voi încerca să-ţi demonstrez contrariul purtându-mă ca o persoană „importantă”.
- Nu face nimic în locul meu, din ceea ce aş putea să fac singur. Acest lucru mă face să mă simt „mic” şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.
- Nu-mi menaja „relele obiceiuri” , acordă-mi cât mai multă atenţie. Altfel nu faci decât să mă încurajezi să le continui.
- Nu mă corecta în public. Voi fi mult mai sensibil dacă-mi vei vorbi blând între patru ochi.
- Nu încerca să discuţi comportamentul meu în febra conflictului. Din anumite motive, auzul meu nu este foarte bun în acel moment, iar comportarea mea şi mai slabă.
- Nu-mi ţine predici. Vei fi surprins să constaţi cât de bine ştiu ce e bine şi ce e rău.
- Nu mă cicăli. Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a părea surd.
- Nu mă pedepsi prea tare. Mă sperii uşor şi atunci spun minciuni.
- Nu uita că mie îmi place să experimentez. Învăţ din aceasta, deci te rog să te obişnuieşti. Nu mă feri de consecinţe, trebuie să învăţ din experienţă.
- Nu încerca să arăţi că eşti perfect sau infailibil. Mă faci să simt că nu voi putea să te ajung niciodată.
- Nu te teme că petrecem prea puţin timp împreună. Ceea ce contează este cum îl petrecem.
- Poartă-te cu mine cum te porţi cu prietenii tăi, atunci voi deveni şi eu prietenul tău…..te iubesc foarte mult, să nu uiţi asta niciodată….
Copilul tău.

Ca şi o adiere de primăvară încă timpurie...timpul se joacă în părul tău alb Mamă... Uneori ţi-l împleteşte în vise argintii, alteori în culori castanii...şi ţi-l plouă cu amintiri.
Doar zâmbetul jucăuş şi ştrengar, steluţele din privirea ta căpruie îmi descriu ÎNCĂ sufletul tău de copil...mare şi plin de griji pentru mine.
Cred că aşa mi te voi aminti mereu - alergând la uşă repede, repede şi deschizând braţele a dor de mine - şi trecuseră doar câteva ore de grădiniţă, de şcoală, de facultate, de servici...Mamă, dar erau orele calvarului tău: "Oare e bine?", "Oare nu plânge?", "Oare nu e tristă?", "Oare îi e bine?" ...şi acest..."Oare..." era plasat în mijlocul unei liste atât, atât de lungi...
Când mă întorceam de oriunde aş fi fost plecată...casa mereu mirosea a tine Mamă...!
A parfum de lavandă şi lăcărmioare... Tot ce era greu şi rău rămânea la uşă, dispărând odată cu braţele tale larg deschise...şi cu inspirarea aerului drag de la pieptul tău.
Şi acum îmi amintesc miresmele copilăriei mele...: prăjitura cu mere şi scorţişoară şi mâncarea mea preferată de mazăre... Am să port cu mine aceste miresme mereu...sunt nişte amintiri pe care încă le simt când mă gândesc...Acasă!
În vacanţele copilăriei mele, când eram departe de tine... - te auzeam plângând în visele mele - mă trezeam cu ochii umezi de tine...şi cu mâna strângând puternic colţul perinii...în credinţa că era mâna ta caldă şi protectoare.
Fără să simt, ...am crescut şi eu Mamă, dar încă îmi imaginez buzele tale asemeni unei închipuiri pe degetele mele micuţe şi firave în timp ce dormeam. acum...pot să mi le imaginez aşa cum au fost!
Acum am şi eu două mânuţe de sărutat.
Sunt atât de mici Mamă...!!!
Atât de mici, încât mi-e teamă să nu le strivesc sub buze şi zâmbet. Uneori scap lacrimi peste ele, iar puica mea...zâmbeşte în somn. Când îi cânt cântecele de leagăn şi o privesc la sân ştiu cu adevărat ce am însemnat eu pentru tine şi tu pentru mine. Când mânuţele ei îmi ţin sânul...ştiu cu adevărat cât de mică e lumea... - TOATĂ E A MEA - , iar uneori...nici LUMEA nu e deajuns şi atunci ŞTIU...că fiecare copil e un UNIVERS, iar eu sunt încă UNIVERSUL TĂU...
Îmi aduc aminte Mamă...cum deşertam tolba cu poveşti la o ceaşcă de cafea în fiecare zi alături de tine şi cât de frumos ştiai tu să râzi şi să îmi transformi ziua într-o zi minunată.
Azi,...ne-am revăzut la cafea - e aceeiaşi aromă..., poveştile sunt mai multe şi altele -, dar azi am şi eu griji Mamă şi mă întreb: "Oare...???"..., iar tu mă ştii şi sărutându-mă pe frunte îmi spui zâmbind: "Gata pe azi...fugi acasă. Te aşteaptă acolo o altă poveste de povestit, iar timpul...nu ne iartă. Nu-l pierde cu mine...câştigă-l lângă ea...Clipele voastre acum...sunt cele mai frumoase! Noi..., ne mai vedem mâine...până într-o zi!".
Te privesc Mamă şi tăcând îţi spun tot: TE IUBESC CUM NUMAI O FIICĂ MAMĂ...POATE IUBI !!!
Cu lacimi îmi surâzi şi te îndepărtezi...TU...ŞTII...CUM NUMAI O MAMĂ...POATE ŞTII !!!

Acum...stau şi mă uit la puiul meu cum doarme. O ţin de mânuţă şi o bat încet pe spate când scânceşte - are colici -, iar ea...ŞTIE că o fiinţă cu glas tremurat de emoţie mereu o veghează de tot ce o doare.
Acum...nu, dar mai târziu îşi va aminti căldura mâinii mele, a vocii, a pieptului şi va ştii că a fost...MAMA !!!
Miresmele copilăriei ei vor fi altele, dar dragostea MAMEI va avea aceleaşi amintiri...!!!

...........

CU DRAGOSTE MAMELOR ŞI COPIILOR LOR!

CU APRECIERE TUTUROR CELOR CARE ŞTIU SĂ LE FIE ADEVĂRATELOR MAME APROAPE LA BINE ŞI LA GREU!

CU PRIETENIE...CELOR CARE ŞTIU SĂ SIMTĂ!

Nu voi uita nimic. Nimic, dragul meu. Nu voi uita nici cel mai mic detaliu al gesturilor tale. Cafeaua. Tăcerea. Nici fumul acela de țigară care se ridica încet asemeni unor sentimente pe care vântul le împarte timpului, mărilor, nevrutelor. Zâmbetul. Vocea. Și nu te alint să știi. Doar mi te amintesc. Liniștită. Departe, marea e atât de albastră. Neagră. Un frig care pătrunde până în măduva sufletului răscolindu-te. Și totuși...liniște. Azi, cerul mi-a coborât mai repede peste umeri. Streașină peste suflet. Iar din mine țâșnesc gheizere de lumină sărată și ape. Și dacă nu ar fi ea...tristețea, nici un animal sălbatic nu s-ar adăpa din mine. Însă sunt se pare mai mult femeie decât spiriduș. Uneori. Când se revoltă inima în mine și trăirile, iar eu nu pot să le pun căpăstru. Să le îmblânzesc. Cine știe cum se poate opri o inimă să se tot nască? Iar gândurile...cum pot gândurile să devină sterpe? Să alerge doar fără să știe unde și cum. De ce?! Să trăiască fără mine în lumea lor. Cercuri. În mine se nasc cercuri. Largi și adânci. Îmi scutur umerii zâmbind. Inima tremură și ea. Dorul la fel. Depărtarea devine depărtare, iar eu înțeleg asta din ce în ce mai clar. Copacii mei mereu vor fi fără frunze. Fără flori. Doar goi și cu rădăcini adânci. Copaci care există timpului și se hrănesc din sunete și câte-o pasăre călătoare cu aripi colorate ce i se așează pe ramuri.
- Și tot aștepți Nu am să înțeleg de ce!
- Aerul îl înțelegi? Și totuși respiri! Vântul îl înțelegi? Și totuși îl lași să te atingă! Viforul îl înțelegi? Și totuși uneori te pătrunde! Soarele îl înțelegi? Știi doar că fără el viața ar fi doar o noapte adâncă, rece. Ai trăi o noapte fără de sfârșit.
- Iubirea doare!
- Niciodată! Iubirea încălzește! Dor numai neputințele și singurătatea cu tine.
- Dar asta nu e o noapte fără de sfârșit?
- Nu! E un răsărit fără de sfârșit!
- Cum poate fi durerea răsărit?
- Pentru că mai mare decât ea e iubirea! Iar iubirea înseamnă rost! Iubirea te continuă. Iubirea te ajută să mergi mai departe...
- Unde fără ea?
- Unde trebuie să ajungi! Contează unde sau contează doar că este?
- Așa iubesc oamenii?
- Nu știu! Așa iubesc eu!
Să duci în suflet un om este ca și cum ai planta o floare într-o grădină. Ca și cum ai face cuib din tine unui pui de pasăre. Ca și cum din tine s-ar naște un izvor. Devii un loc din care cresc mereu fluturi. Fluturi de-o zi. Și speri. Că vor mai crește și alții. Un loc...în care intri mereu ca într-un altar doar al tău și taci iubind!

Nu voi uita nimic. Nici măcar cafeaua sau gustul mării vara.

"Am tras sforile toamnei şi-am scris strâmb, pe uşă, inventar!!!
Acum, hai să-mpărţim toamna şi la partaj să luăm o frunză tu, o frunză eu, cinci vise tu, cinci vise eu şi tăcerea, apusul ţi-l las ţie.
Ploile le voi lua eu, iar tu o să ai toate furtunile stoarse de ultimele picături de vlagă. Cu răsăriturile va fi mai greu. Sigur ne vom târgui ca-n piaţă. Am să ţi le cedez, totuşi, numai ca să-mi laşi mie
nopţile şi toate neîmplinirile mele de fiecare zi." - Ion Minulescu...

Minulescu - unul dintre poetii mei favoriti.

O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare .
Am uitat, luat de vreme şi de vremuri, dar acum, după aproape patru decenii, cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gîndesc: cu ce rămânem din viaţă?
În secolul al XVI-lea, un strămoş, şoimar domnesc, a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa sutaşului său. Familia s-a ales cu un uric, o schimbare de nume, o moşioară şi un mormânt de îngrijit. La 1878, un alt antecesor, venit din Banat ca să lupte pentru Principate, s-a aruncat să pună sus, foarte sus, steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mîna, dar a găsit cetăţenia romînească pe care o dorea atât de mult. În 1916, la Mărăşeşti, tatăl tatălui meu a rămas pe glie, dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ. Celălalt bunic, dinspre mama, a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară, distins cu înalte ordine militare româneşti, a avut viaţă, a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus. Cel mai tânăr frate al tatălui meu a murit pe 22 iunie, la trecerea Prutului, au rămas după el medalii şi amintiri puţine; altul – ofiţer de carieră – a avut noroc şi a scăpat de la Stalingrad, a scăpat şi de la Banska şi a murit în patul lui după 80 de ani. Socrul meu, comandant de regiment, s-a întors de pe front cu un glonţ în piciorul scurtat şi o pungă de ordine şi medalii. Cel mai frumos cadou l-a primit de la camarazii săi – un inel, pe care, de aproape 50 de ani, îl port eu. Cu dragoste şi tristeţe.
Cumnatul lui şi un nepot s-au întors după ani buni de prizonierat. Statul de atunci le-a dat servicii cât să nu moară de foame: nu luptaseră împotriva cui „trebuia”, - ca şi cum ar fi putut alege!
Tata n-a fost pe front, ca prim născut al unui erou din primul război mondial. După 1947 statul i-a dat ”mult timp de gîndire”, fiindcă nu-şi alesese prieteni politici de unde „s-au ales” noii lideri. Pardon, secretari. Sau comisari, sau ... cevaşilea.
Nici eu nu am fost pe front, că nu a mai fost, pe vremea mea, niciun conflict militar deschis. Dar, învăţat prost că patria e numai una şi pentru ea trebuie să dai tot, am ieşit în stradă cu armele mele, microfonul şi condeiul, în 22, şi în 23, şi în 24... şi în 25 era să nu mai ies ci să intru... Sub un tanc. În decembrie 1989. Norocul meu s-a numit atunci „soldatul Constantin” care a sărit, m-a împins alături şi şenilele au trecut pe lîngă noi, ca şi rafala următoare. M-am ales şi eu cu o medalie. Şi prietenul meu de atunci, Constantin, s-a ales şi el cu medalii şi porţi deschise spre facultate de care poate, altfel nu ar fi avut parte.
Stau şi mă gîndesc: fac ţara asta, statul ăsta, guvernul ăsta, parlamentul ăsta destul pentru „eroi”, pentru cei care au dat o mînă, un picior, o viaţă pentru naţie?
Mi-e teamă că nu. Acum eroii ni se întorc „pe scut” din Afganistan, din Irak, oare şi din Kosovo? Ce caută acolo, ce apără? Democraţia cui? Interesele cui? Solda primită şi recunoaşterile militatare acoperă durerea mamelor, soţiilor, copiilor orfani din urma lor?
Eu, cu un asemenea trecut familial „dubios” de ţărani legaţi de glia lor, nu a altora, vă spun drept că nu înţeleg. Eroismul celui care se duce la vecin ca să-l oblige, şi eventual să-l şi schilodească, fiindcă nu gândeşte la fel cu el, este departe de înţelegerea mea nativ ţărănească, vopsită cu o brumă de carte universitară .
Iată de ce eu cred că trăim nu o epocă a eroilor cântaţi de marii poeţi ai neamului, ci o epocă a erorilor produse de marii „politicieni – pigmei” ai nemului.
Afisari: 112
Autor: Mihai Miron

Doina Ghidu a scris:Minulescu - unul dintre poetii mei favoriti.

si mie imi place Minulescu draga mea Doina:)

Student român la Londra: “Dumnezeu a fost ucis de Occident. Vreau să mă întorc acasă!”


O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet. Viziunea româncei noastre despre Occident: un loc fără identitate, cu tradiții care se pierd încet-încet din cauza globalizării, în care cetățenii se tem permanent de extremismul islamic, în care nimănui nu’i pasă ce gândești sau ce dorești. Este inutil să vă spunem că scrisoarei tinerei se bucură de o audiență incredibilă pe rețelele de socializare.

“Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu. Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest „da” nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi’aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”. Suntem o generaţie crescută într’o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”. Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s’a transformat în a fi „politic corect”, trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentru Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s’a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pentru că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi sunt doar un prilej de marketing, aici nu există nici un pic de profunzime; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu? Lumea discuta, dar nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti. Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat-femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce vor să aibă, ajungându’se la un număr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.
De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu’ de acasă o săptămână în munţi cu corturile. Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!” Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s’au sacrificat atâţia romani pentru viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident? De ce acceptăm ca securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie? De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise? De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pentru NATO, dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului? De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele? De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident, unde pleacă bieţii romani să câştige o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi – fiind roman eşti privit ca o subrasa – în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului britanic pentru decenii…
Iar noi românii, care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte: Roşia Montană, Delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, etc, - stăm să cerşim şi să ne umilim pentru o pâine prin Anglia, Italia şi Spania! Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin, când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere – care au vândut țara pe nimic.
Vreau să mă întorc în România, cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i’aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt: vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare. Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam, decât foamea trupească… Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi să realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă. Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după ani de asuprire, România va fi a românilor din nou! Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.
Cristiana Maria Mărcuș
(sursa: rbnpress.info)

SI CITA DREPTATE ARE GETA DRAGA,

DOAMNE cata dreptate are fata asta !!! Din pacate.....  

Da, din pacate asa e. Si culmea e ca nici macar foarte multi de acolo nu sunt de acord cu ce se intampla la ei. Mie imi spun prietenii mei belgieni ca sunt foarte nemultumiti de aceasta globalizare si de tot ce a adus dupa ea. Dar nici pe ei nu i-a intrebat nimeni daca vor sau nu!

Asta e fetelor din nefericire:(